Arsa de vie a fost tradusa in zeci de limbi si publicata in milioane de exemplare in intreaga lume.
Nascuta intr-un sat din Cisiordania, Souad afla repede ca, in lumea traditionala in care traieste ea, sa fii fata este un blestem. Baietii merg la scoala, fetele nu. O fata trebuie doar sa munceasca si sa-si faca rugaciunile. Daca iese citusi de putin din cuvintul tatalui, va fi batuta fara mila. O fata e mai putin importanta decit un animal: daca o familie are deja destule fete, cele care sint in plus pot fi omorite la nastere… La saptesprezece ani, Souad se indragosteste de un barbat despre care nu stie mai nimic, dar care ar putea fi eroul ce o va elibera din robia tatalui ei. Visind la iubire si casatorie intr-o societate unde barbatii au toate drepturile, iar femeile doar indatoriri, ea se indreapta fara sa-si dea seama spre catastrofa. Pentru ca ramine insarcinata si isi dezonoreaza astfel familia, cumnatul ei primeste sarcina de a o pedepsi dindu-i foc. Salvata de colaboratoarea unei fundatii umanitare, Souad ajunge in Franta, unde incepe o noua viata si unde isi va face cunoscuta povestea cutremuratoare.
„Cu ani in urma am intilnit fete care veneau de departe, ca si mine. Sint tinute ascunse. O tinara care nu mai avea picioare, agresata de doi vecini care au legat-o si au aruncat-o sub tren. O alta pe care tatal si fratele ei au vrut sa o ucida cu lovituri de cutit si pe care au aruncat-o intr-o pubela. O alta pe care mama si fratii ei au aruncat-o pe fereastra: este paralizata. Si celelalte despre care nu se vorbeste, care au fost gasite prea tirziu, moarte. Cele care au reusit sa fuga, dar au fost prinse in strainatate: sint moarte. Cele care au putut scapa la timp si se ascund, cu sau fara copii, virgine sau mame.
N-am intilnit o femeie arsa ca mine – nu au supravietuit. Iar eu ma ascund si acum, nu-mi pot spune numele, nu-mi pot arata chipul. Nu pot decit sa vorbesc – este singura arma pe care o am.”
Traducere de Oana Catalina Popescu
Fragment din cartea „Arsa de vie” de Souad, Marie-Therese Cuny
„Mama ia un voal si-l pune pe capul surorii mele, iar el vine ca un print, frumos imbracat. Se apropie de ea. Noura sta tot cu mainile puse cuminte pe genunchi, cu capul plecat sub voal, ca sa-si arate buna educatie. Se considera ca acest moment reprezinta esentialul vietii surorii mele.
O privesc ca toti ceilalti si o invidiez. Totdeauna am invidiat-o ca e mai mare, ca o insoteste pe mama peste tot, in timp ce eu trudesc la grajd cu Kainat. O invidiez ca paraseste prima aceasta casa. Fiecare fata ar vrea sa fie in locul miresei in acea zi, intr-o frumoasa rochie alba si acoperita de aur. E atat de frumoasa! Noura nu este incaltata, asta e singura mea dezamagire. Sa fii desculta, pentru mine, este o adevarata mizerie. Cand mergeam la piata, vedeam pe strada femei cu pantofi in picioare. Poate pentru ca barbatii poarta intotdeauna pantofi, incaltamintea este pentru mine simbolul libertatii. Sa merg fara ca pietricelele si spinii sa-mi gaureasca pielea… Noura e in picioarele goale, iar Hussein are niste pantofi foarte frumosi, vacsuiti, care ma fascineaza. „
